„Şocul viitorului” este un produs tipic al ambianţei americane de la sfârşitul anilor ’60, când mutaţii demografice de o amploare fără precedent au dus la sufocarea urbană, când răsturnări bruşte în modul de viaţă pricinuite de revoluţia tehnologică s-au împletit cu explozia rasială şi cu rebeliunea din universităţi şi când pe deasupra acestor fenomene copleşitoare a izbucnit ceea ce se numeşte „criza ecologică”, descoperirea alarmantă că poluarea apei, aerului şi solului ameninţă însăşi existenţa umană.
„Şocul viitorului” este strigătul unei societăţi asediate de crize şi speriate de incapacitatea instituţiilor ei de a le controla.
Cartea lui Alvin Toffler este în acest sens extrem de reprezentativă. Aşa se explică vâlva pe care a produs-o, succesul ei de librărie şi faptul că titlul ei a intrat în limbajul curent şi a devenit o formulă de referinţă în literatura socială, în presă, în jargonul omului de cultură contemporan.
Tot combătând teoria „excepţionalismului american”, istoricii şi sociologii care cad în cealaltă extremă a unor legităţi universale absolute scapă din vedere că în această ţară imensă cât un continent s-au vărsat patru mari fluvii migratoare din celelalte continente, care au dus la contopirea unor rase şi naţionalităţi diferite într-un imens creuzet demografic, că aici s-a produs o evoluţie istorică în care dinamica productivităţii industriale şi puterea de expansiune a capitalismului, lipsit de frânele rămăşiţelor feudalismului european, s-au afirmat ca nicăieri altundeva; dacă la începutul acestui secol, 60% din populaţia americană trăia încă în mediul rural, în prezent muncitorii şi funcţionarii formează majoritatea absolută a populaţiei active, iar în agricultură au rămas ocupaţi doar 3,6%! Într-o singură generaţie, marile oraşe şi-au dublat şi chiar triplat populaţia, şi concomitent numărul americanilor care au evadat din metropolele zgomotoase şi poluate spre suburbii a trecut de 70.000.000. Paralel cu legendarul exod spre vest şi middle-west a avut loc năvala negrilor din sud spre nord, unde reprezintă acum peste un milion jumătate în New York, peste un milion în Chicago şi Detroit, iar în capitală, Washington, peste 70%!
În campusurile universitare mişună peste 7.000.000 de tineri. Toate au crescut în proporţii neliniştitoare, ca acele animale uriaşe care apar deasupra oraşelor în filmele de groază ale televiziunii americane. Nu-i de mirare că mutaţii demografice şi dezrădăcinări sociale atât de formidabile pricinuiesc tensiuni, nevroze, anxietăţi la o scară fără precedent, că consumul de calmante şi somnifere, pentru a nu mai vorbi de marijuana, haşiş, L. S. D. şi alte stupefiante, bate toate recordurile, că bolile cardiace sunt pe primul loc, iar numărul psihiatrilor şi specialiştilor în boli nervoase a crescut cu 44% în numai cinci ani.
Toate aceste procese sociale şi calamităţi sociale au fost impulsionate, accelerate, iar uneori generate de revoluţia ştiinţifică-tehnică contemporană: în numai două decenii, comunicaţiile au devenit universale şi instantanee, informaţiile au făcut explozie, transporturile aviatice au întrecut sunetul, armele au devenit planetare ca rază de acţiune şi putere distructivă. Iar caracteristica acestei revoluţii rezidă în aceea că descoperirile ei şi inovaţiile tehnice se aplică cu atât mai rapid cu cât nivelul de dezvoltare economico-tehnologică este mai înalt. În America viteza impactului social al revoluţiei tehnice a depăşit atât de mult limitele normale, încât oamenii au început să privească tehnologia modernă ca pe o forţă supranaturală imposibil de stăpânit, ameninţătoare şi ostilă societăţii. Imperativul tehnologic lansat de Galbraith a surclasat chiar şi mitul sacrosanct al ideologiei capitaliste – free enterprise, libera întreprindere.
Pentru a înţelege „şocul viitorului”, cititorul trebuie să-l proiecteze pe acest enorm ecran american. Meritul lui Alvin Toffler este de a fi reuşit să prindă aspectele caracteristice ale noii fenomenologii sociale, operând pe întreaga gamă extraordinar de diversă a rapidelor transformări moderne în producţie, comunicaţii, transporturi, informaţii şi a schimbărilor pe care acestea le produc în ritmul de viaţă al omului, în deprinderile şi habitudinile sociale, în mobilitatea şi relaţiile oamenilor, în organizaţiile şi instituţiile lor sociale. Teoria lui este că aceste schimbări constituie procesul prin care viitorul invadează viaţa oamenilor, că ritmul accelerat în care se produc pune la încercare însăşi capacitatea de adaptare a omului, şi că atunci când această capacitate este covârşită, consecinţa este şocul viitorului. Definit laconic, şocul viitorului este reacţia la suprastimulare.
Într-adevăr, în mod ideal, revoluţia ştiinţifică-tehnică ar fi trebuit să se producă într-o societate umană în care omul controlează toate mecanismele economice şi sociale, inclusiv tehnica. În cadrul conceptual al unui asemenea model social, şocul viitorului pe care-l suferă astăzi societatea americană ar putea fi descris ca tributul pe care ea îl plăteşte pentru întârzierea ei istorică.
Când Toffler se întreabă dacă se poate trăi într-o societate care a scăpat de sub control, el nimereşte – cum sună o expresie americană – drept în ochiul taurului. Aici e aici şi nu poţi să nu fii de acord cu autorul când, după ce înşiră asemenea fenomene sociale explozive ca urbanizarea, conflictul etnic, migraţia, populaţia, crima, face constatarea că efortul de a le capta şi ţine sub control este din ce în ce mai ineficace în cadrul sistemului social respectiv. Şi atunci – se întreabă el din nou – cum putem preîntâmpina şocul viitorului în proporţii de masă, ajustând selectiv ritmul schimbării, ridicând sau coborând nivelul stimulării, când guvernele par incapabile chiar şi să îndrepte schimbarea în direcţia corectă?Până aici totul este în regulă. Ideea că trăim într-o societate în schimbare, într-o lume în schimbare şi în genere conceptul de schimbare socială (social change) este acceptată cvasiunanim în literatura social-politică americană. Fenomenele descrise în această carte s-au impus atenţiei cu o asemenea forţă, încât chiar şi acele şcoli de gândire care respingeau în trecut ideea de schimbare socială, acum o acceptă. Dar, aşa cum vom vedea, revizuirea acestei păreri are un caracter tactic, fiind subordonată în ultimă instanţă scopului strategic al salvgardării sistemului în ansamblu.
Poate în nici un alt domeniu al ştiinţelor sociale nu apare acest substrat ideologic mai transparent ca în futurologie. Caracteristica principalelor proiecţii în viitor elaborate în America constă în aceea că sunt extrem de lungi în privinţa schimbărilor tehnologice şi extrem de scurte în privinţa schimbărilor sociale. Scenariul tipic începe ca o prezentare impresionantă a descoperirilor ştiinţifice care în următoarele trei decenii vor instaura era electronicii şi a calculatoarelor, a ciberneticii, a automatizării şi energiei nucleare, pentru ca în cele din urmă să aterizeze lin într-o societate în care structurile sociale sunt păstrate în forma actuală ca într-un freezer istoric.
În Lumea Standard a anului 2000 anticipată de Tierman Kahn şi Anthony Wiener, revoluţia cibernetico-informatică va permite guvernelor să conducă societatea aşa cum un pilot mânuieşte avionul, dar „oamenii de afaceri vor continua să fie intens ocupaţi cu afacerile lor” ca într-o adevărată businessopia! Revoluţia tehnetronică, descrisă în termeni temerari de Brzezinski ca o forţă care răstoarnă totul – moravuri, structuri sociale, valori şi concepţii –, până la urmă lasă capitalismul intact. Chiar şi cutremurătoarele proiecţii ale dezechilibrului ecologic gen „Limitele creşterii”, care anunţă prăbuşiri cataclismice în anul 2000 sau 2100, au drept premisă că „nu vor avea loc schimbări mari în valorile umane şi nici în funcţionarea sistemului populaţie-capital aşa cum a operat în ultimele secole”. Alvin Toffler se fereşte cu grijă de aceste „părţi esenţiale” cum le-ar numi Caragiale. Câmpul lui de cercetare nu se extinde asupra sistemului global; el nu urmăreşte nici efectele pe care tehnologia modernă le are asupra structurii sociale şi a relaţiilor de clasă şi nici asupra funcţionării sistemului economic. Problematica socială este limitată la patologia socială, la maladiile sociale pe care le provoacă supraindustrializarea şi la stress-ul la care este supus organismul biologic, biosistemul uman, când este confruntat cu schimbări atât de rapide încât depăşesc capacitatea lui de adaptare. Preocuparea esenţială a autorului este stabilirea unui diagnostic corect şi prescrierea unui tratament, a unei terapii menite a vindeca sau măcar a alina durerile pricinuite de şocul viitorului, ceea ce el numeşte „strategie pentru supravieţuire”. Reţetele oferite încep cu cele la nivel personal, şi apoi la nivel de grup, reorganizarea învăţământului, supunerea tehnicii, planificarea şi, în sfârşit, educaţia futurologică, inclusiv forme organizate pentru a-i obişnui pe oameni să trăiască colectiv în viitor – democraţia anticipatoare.
Dar problema esenţială pe care o ridică Toffler însuşi, cea a controlului social, fără de care omul nu poate domestici forţa tehnologiei moderne şi năvala ei în viaţa socială, rămâne deschisă. Autorul nu oferă nici o reţetă în această privinţă. El nici măcar nu se întreabă dacă se poate realiza controlul social într-un sistem care funcţionează pe baza proprietăţii şi a iniţiativei private şi al cărui stimulent principal este profitul maxim.
Departe de noi gândul că răspunsul la problema controlului social este simplu sau că există vreo reţetă gata preparată, cu atât mai mult cu cât este vorba de o societate atât de complexă ca cea americană. Ceea ce ţinem însă să subliniem este că a preconiza drept soluţie modificări de comportament personal sau de grup, reforme în învăţământ şi educaţie, măsuri de planificare şi de trăire colectivă în viitor înseamnă a rămâne la suprafaţa lucrurilor. Controlul social reclamă transformări profunde şi radicale nu numai în suprastructura, ci şi în bază, reclamă schimbarea întregului sistem.
În mod evident, Toffler nu este dispus să abordeze problema într-un mod atât de radical. Ca fost editor al cunoscutei reviste „Fortune”, care s-a specializat în ierarhia corporaţiilor miliardare pe plan mondial, el nici nu simte chemare spre o asemenea comandă socială. Ceea ce însă el reuşeşte să facă cu succes este să prezinte pregnant acest „cancer al istoriei”, acest conflict între o tehnologie avansată şi o societate întârziată.
Dat fiind că revoluţia ştiinţifică-tehnică este un fenomen mondial, iar efectele ei se resimt peste tot, modelul lui Toffler, în care aceste efecte sunt ridicate la pătrat, are, ca să spunem aşa, o însemnătate internaţională. Terenul său de predilecţie fiind America, vedem aceste efecte printr-o lupă care are darul de a revela puternic fenomene şi procese imperceptibile cu ochiul liber sau aflate aiurea doar într-o formă incipientă, embrionară.
Numai că tehnologia nu acţionează în mod direct asupra vieţii sociale şi politice, ci prin intermediul forţelor sociale, al claselor şi naţiunilor, şi de aceea consecinţele umane şi sociale ale revoluţiei tehnologice nu sunt identice în toate tipurile de organizare socială, după cum cunosc grade şi intensităţi diferite în raport cu nivelul de dezvoltare economică al unei ţări sau alteia. Asemenea fenomene descrise de Toffler sub noţiunea de „tranzienţă”, ca rochiile de hârtie purtate o singură dată şi apoi zvârlite la coş, ca şcolile construite temporar pentru a fi ulterior mutate după necesităţi sau ca automobilele care nu trebuie să dureze decât doi, maximum trei ani, potrivit concepţiei „demodării planificate”, ţin în mod evident de un sistem economic care are nevoie de o stimulare artificială a consumului pentru a maximiza profiturile şi a preîntâmpina crizele de supraproducţie. Viziunea toffleriană a unei societăţi industriale general valabile care se află în faza trecerii la „supraindustrialism”, ca şi conceptul „societăţii postindustriale” al lui Daniel Bell nu reprezintă decât forme de escamotare a diferenţelor de orânduire socială şi de camu flare a conflictelor de clasă din sânul societăţii capitaliste, într-un anumit sens, aceste formule sunt oferite ca o alternativă la teoria marxistă, la modelul marxist de rezolvare a contradicţiilor societăţii capitaliste, care constituie un răspuns la problema fundamentală ridicată de Toffler – controlul social.
În acelaşi timp, noi, marxiştii, ştim prea bine că revoluţia ştiinţifică-tehnică, prin însăşi forţa ei obiectivă, produce o serie de efecte în orice societate, indiferent de sistemul economic şi social. Industrializarea este însoţită peste tot de urbanizare, iar accelerarea acestui proces prin efectul revoluţiei ştiinţifice-tehnice constituie un fenomen social căruia sociologii români i-au şi consacrat câteva studii remarr cabile. Cititorului român nu-i va fi greu să identifice în paginile cărţii de faţă şi alte efecte pe care le resimte societatea noastră, chiar dacă ele nu capătă proporţiile unui şoc al viitorului. Dealtfel, ele au constituit şi constituie obiectul unei preocupări constante a partidului şi statului nostru, iar măsurile şi deciziile adoptate pe acest plan, inclusiv iniţierea unei acţiuni de prospectare ştiinţifică a dezvoltării economico-sociale ca metodă de fundamentare a actualelor planuri economice, sunt binecunoscute. Aici se deschide în faţa cercetătorilor marxişti din România un vast câmp de investigaţie concretă şi de elaborare teoretică creatoare, deoarece marele salt în ştiinţă şi tehnică, precum şi prefacerile sociale adânci din lumea contemporană ridică probleme noi, care cer soluţii noi. „Şocul viitorului” este în acest sens un stimulent, demonstrmd o dată mai mult că aceste probleme noi reclamă o viziune revoluţionară nu numai asupra tehnologiei, ci şi asupra societăţii.
Silviu Brucan
Alvin Toffler | Future Shock -> Comanda acum
Alvin Toffler | Avutia in miscare
Sursa: | Alvin Tofler – Socul viitorului – Prefata – De Silviu Brucan
